Jocul de-a vacanta

Pe cand aveam vreo 13-14 ani am citit “Jocul de-a vacanta” a lui Mihail Sebastian. Sigur ca nu am inteles de ce personajele au dorit sa se rupa complet de lumea exterioara, de obiceiurile lor, ajungand pana la a taia cablul de telefon.

Abea acum cativa ani am gasit placerea de a te deconecta total de responsabilitatile zilnice, de mesajele care vin prin conexiuni media, wifi sau telefonice, iar de atunci sunt in cautare de locuri izolate, placute, unde sa iti poti petrece cateva zile de plimbari linistite.

Unul dintre locurile descoperite se afla in Magura si acolo am petrecut cateva zile de iarna impreuna cu cativa prieteni.

Drumul neasfaltat si ingust, care porneste din Zarnesti catre Magura, se urca greu in timp de iarna si asta face ca putini oraseni sa se avante spre casele de sus.

Cabana la care am stat cu toti avea exact aceleasi conditii ca si apartamentul meu, diferenta o face: cineva imi serveste masa (ei, e bine asa, nu?), televizor exista doar in sala de mese, retea de telefonie mobila se poate accesa doar din balcon atunci cand stai intr-un picior si neaparat semi-aplecat peste balustrada. Deci aproape perfect pentru a nu urmari telefonul, e-mailul sau stirile.

Atunci cand am planuit scurta vacanta am considerat si faptul ca fara tehnologie copiii s-ar putea plictisi, insa anticiparile mele au fost complet eronate.  Plimbarile in zapada, urmate de sanius pe soseaua neumblata, au fost invariabil urmate de o foame de lup. Poate de aceea au mancat cu mare pofta ciorba de iepure (pe care ca sa evitam comentariile: “bietul iepuras”, am declarat-o pentru ei ca fiind ciorba de vitel). Masa copioasa era invariabil urmata de toropeala si de jocuri de carti insotite de chicoteli.

Astfel ca bucuria copiilor pentru jocurilor de carti uitate (mai stie cineva sa joace Tabinet?), bucuria chicotelilor, aventura aprinsului de artificii in zapada, gustul inconfundabil al turturilor (uneori cu adaos de frisca – zapada), toate acestea au facut sa dispara dorinta de a fi in legatura cu ceea ce se afla la mai mult de cativa km. Iar jocul nostru a fost transformat in jocul “de-a vacanta la cabana”.

Casa cu muscate si Rapa Soimului

Ghidati de dorinta noastra de a gasi un loc aprope de Bucuresti, unde sa putem petrece un sfarsitul de saptamana, am cautat cu indarjire prin recomandarile de internet.

Ne-am hotarat destul de repede pentru zona de langa Campulung Muscel si aici am optat pentru o pensiune la care cea mai mare parte a opiniilor se refereau la linistea locului, gradina minunata si mancare deosebit de gustoasa. Exista si opinii care fac referire la faptul ca locul nu este recomandata tinerilor care vor sa asculte muzica pana tarziu in noapte, care vor sa se distreze dansand si chiuind.

Ei bine, ambele opinii au fost favorabile deciziei noastre. 

Astfel am plecat intr-un weekend la Bughea de Jos, la Pensiunea Liana. Ne doream liniste in natura, excursii si plimbari lungi in zona masivului Iezer Papusa, seri linistite petrecute afara cu un pahar de vin sau un ceai si sunet de greieri, preucm si multa-multa vorba. Bucuria noastra a fost fara cuvinte cand am observant ca am gasit ceea ce ne imaginam si speram.

Pe toate site-urile de recomandari pentru cazare, Pensiunea Liana, atat cu privire la locatie cat si cu privire la mancare, este descrisa in cuvinte elogioase, deci nu as putea adauga alte detalii fara sa repet ceva deja spus insa voi descrie experienta momentului meu de rasfat. Dimineata, cand se lumineaza de ziua dar soarele inca nu apare pe dupa culme, cand toate florile, iarba si copacii sunt plini de roua, eh…atunci, in acel moment, ador sa beau o cana de cafea in gradina.

Ma plimb prin curtea cu cana de cafea fierbinte in maini, inspirand adanc. In nari imi intra aerul umer, rece si curat al diminetii, impreuna cu un iz de cafea.

Cand se iveste soarele incepe noua zi de plimbare.

Vom porni sa vedem Manastirea Ciocanu si mai sus de ea, Rapa Soimului.

Manastirea se afla chiar in comuna Bughea de Jos. Drumul asfaltat se termina dupa 6 km de la iesirea din soseaua principala. Pe acolo am lasat masina si am mers aproximativ 2 km pe un drum forestier pana la Manastirea Ciolanu.

Manastirea Ciocanu a fost amintita pentru prima data in hrisoavele din 1677, pentru ca aici a fost un locas pustnicesc in vechime. El a ajuns mai cunoscut după ce Schitul a intrat sub obladuirea Manastirii “Negru Voda” din Campulung, in jurul anului 1700. Legenda spune ca in padurile de aici s-a refugiat din calea tatarilor un boier din Campulung Muscel, Nicolae Ispavnicul. Boier Nicolae a ridicat aici Schitul Ciocanu si a luat nume de calugar – Neofit. 

In curtea manastirii se afla doua biserici: una mică, din lemn, cu pictură neobizantina la exterior si autentic romanească la interior, cu hramul “Intrarea Maicii Domnului în Biserica” şi cea noua, mai mare, cu hramul “Sfintii Apostoli Petru şi Pavel”.
 Biserica veche a fost construita in anul 1825 pe locul unui asezamnat vechi ce s-a prabusit la cutremurul

din 1802. Ruinată în 1922, Mănăstirea Ciocanu a fost refăcută şi repictată în 1932.

Biserica noua a fost ridicata intre 1994-2008 si a fost pictata intre 2008-2011. 

Rapa Soimului se afla in apropierea Manastirii. Citisem despre dar, dar drumul este nemarcat . Am intrebat un calugar ce cara fan de pe deal pana in curtea Manastirii despre directia spre Rapa. S-a oprit binevoitor si desi era mai tanar decat min, mi s-a adresat asa: “Taica, mergeti inainte pe drum si tineti dreapta.” si ca sa fie sigur ca am inteles, a desenat drumul in praful drumului cu varful papucului.

Am urmat drumul descris si curand am ajuns sa vedem maretia naturii sapata in lut rosu.

Rapa Soimului s-a format prin alunecarile de teren reprezentand una dintre cele mai importante procese de modelare actual a reliefului in bazinul Bratiei. Rapa are 253 m lungime, 198 m latime si o adancime de 30 de metri.

Vegetatia s-a dezvoltat peste stratul de lut rosu, din loc in loc aparand copaci si smocuri de iarba.

Curtea merilor in floare sau Haus Hubertus

Intr-o dupa amiaza insorita, venita in urma unor lungi perioade de ploaie, a aparut din senin (nu?) ideea unei vacante. 

Locul era stabilit dinainte si ca urmare a unei invitatii, asa ca am decis cu toti sa ne aventuram in afara orasului pentru cateva zile.

Ce a urmat? Hm…Prima imagine: curtea cu meri in floare.

 Respirata ti se opreste cateva clipe, apoi expiri…asaaa…mai privesti o data. Zambesti. Inspiri si simti miros de iarba si flori. Abea acum gasesti  masutele asezate la umbra merilor infloriti si te imaginezi deja savurand o farfurioara cu dulceata de afine, neaparat asortata cu paine proaspata si cu un pahar rece cu apa.

Apoi plimbandu-ti privirea identifici banca asezata sub un mar ale carui crengi ating pamantul. 

Aha, iti spui, as putea petrece o buna vreme citind acolo. Cate vreme? Atat cat mintea va putea sta linistita si te va lasa sa savurezi profunzimea naturii. 

Curtea lunga, asezata langa Barzava si la capatul lacului….te indeamna sa o strabati prin iarba inalta. “Inca nu am cosit, imi spune gazda, vine Gyuri si ma ajuta”.  Zambesc si dau din cap ca inteleg. “Ce bine ca am ajuns inaintea lui Gyuri, imi spun.  Minunatia plimbarii prin iarba inalta….he-heee…numai un orasean privat de astfel de bucurii o poate intelege.”

Seara se lasa peste curte cu frig, dar nimic nu te indeamna sa intri in casa. Mai bine te apropii de focul incropit in curte pentru tocanita la ceaun. Mai bine privesti stelele. Toate. Caci aici in aerul curat si limpede nimic nu te impiedica sa identifici Ursa Mare si Orionul si cine stie cate alte constelatii, pe care din oras le poti urmari doar in harti ale cerului.

Intreaga curte, intreaga casa iti arata respectul pentru natura, respectul pentru traditii.

Vesta din piele a strabunei este asezata la loc de cinste alaturi de schiurile bunicului si reprezinta alaturi de fotografiile de familie decorul “salii mari”, asa cum numesc gazdele restaurantul.

Este o placere sa privesti fiecare fotografie in parte, fotografii ale germanilor din Valiug imbracati in straiele vremii si mandri de a aparea in poza, in zi de sarbatoare, alaturi de familiile lor. Poti incerca sa deslusesti povestea lor in timp ce iti savurezi halba de bere inspumata si snitelul cat toata farfuria.

Piatra si lemnul de contructie a casei sunt numai surse locale. Caldura este obtinuta prin incalzirea apei cu ajutorul panourilor solare. Merii sunt “dati cu var” si niciodata stropiti.

Dar mai presus de toate, mai stii cum se ridica aburul dis de dimineata insorita?